Concurenţa în dreptul intern şi european – av. dr. Giorgiu Coman

Capitolul I: Concurenţa – mijlocul prin care se asigură echilibrul şi progresul economic pe piaţă

Secţiunea a 4-a: Reglementarea internă, comunitară şi internaţională

Subsecţiunea 4.1. Necesitatea edictării unor norme de concurenţă

 

1. Pentru cvasitotalitatea statelor lumii, principala formă a schimburilor internaţionale de bunuri o constituie comerţul internaţional. Libertatea comerţului şi industriei (principiu general ale cărui consecinţe tehnice se dedublează în alte două principii: „libertatea de a întreprinde”[1] şi „libertatea de exploatare”[2]) potrivit căreia orice persoană este liberă să practice orice negoţ sau să exercite, indiferent ce profesiune, arta sau meseria pe care o consideră de cuviinţă, nu putea să aibă un caracter absolut. De altfel, niciun moment nu s-a ignorat necesitatea unei reglementări a comerţului, statuând că cei interesaţi să desfăşoare în mod liber atare activităţi trebuie totuşi să se supună regulamentelor care vor fi emise de autorităţile competente.

Desigur că în timp lucrurile au evoluat, şi încă foarte mult, în prezent principiul libertăţii comerţului şi industriei primind excepţii notabile, unele justificate de imperativele dreptului concurenţei, iar altele de necesităţile protecţiei consumatorilor.

Principiul libertăţii comerţului şi industriei şi principiul liberei concurenţe rămân, desigur, fundamentele sistemelor economice moderne, fiind valabile şi în zilele noastre, dar ele nu mai sunt considerate ca fiind intangibile, diferiţi factori contribuind la alterarea lor.

Mai întâi au existat unii factori circumstanţiali, cum au fost: războaiele din 1914–1918 şi 1939–1945 care au obligat statele să intervină în economie pentru imperative decurgând din apărarea naţională, dar şi din necesităţi stringente ale vieţii sociale (repartizarea materiilor prime, raţionalizarea produselor alimentare, controlul preţurilor.. etc.); criza economică din 1929 care a determinat adoptarea unor noi politici dirijiste, în special în domeniul comerţului internaţional (regimul contingentărilor şi licenţelor de import); şocurile petroliere din 1973 şi 1979 care au obligat puterile publice să ia măsuri imediate în vederea impunerii unor economii de energie şi instituirii unui dispozitiv de control şi repartizare a resurselor energetice în caz de penurie sau ameninţări cu privire la schimburile exterioare. O situaţie similară există şi în prezent.

Alţi factori, durabili de data aceasta, derivă din alte cauze diverse: mişcarea generală a ideilor; aspiraţiile spre bunăstare; puternicele presiuni exercitate de opinia publică pentru ca statul să asigure dezvoltarea la maximum a economiei;  interpenetrarea în măsură tot mai mare a sectorului public în sectorul privat, ceea ce duce la atenuarea diferenţierilor dintre aceste sectoare, fenomen major al societăţii contemporane[3].

Aceşti diferiţi factori sunt fie exteriori structurii şi pieţei întreprinderilor, fie, dimpotrivă, participă la viaţa acestora, fiind vorba, în special, de fenomenul concentrării capitalului, în care unii autori au văzut, odinioară, sursa principală a intervenţiilor statului[4].

Acest fenomen care, într-adevăr, a căpătat o mare amploare nu încetează să crească, antrenează constituirea de mari unităţi de producţie şi distribuţie care dispun de o putere de decizie considerabilă şi se ajunge, în mod frecvent, la situaţii de organizare a pieţei chiar de către aceste întreprinderi şi, bineînţeles, în interesul lor, cu toate riscurile care decurg de aici pentru economie, în general, şi pentru partenerii lor, în special.

Toţi aceşti factori, dar şi alţii, explică de ce puterile publice se preocupă şi se străduiesc de multă vreme să orienteze şi să stimuleze iniţiativele individuale şi libertăţile economice, dar şi să sancţioneze abaterile de la regulile de bună funcţionare a pieţelor.

În prezent, statul se manifestă, cu intensităţi variabile, în cea mai mare parte a sectoarelor economiei, iar în aceste condiţii este evident că şi cadrele juridice în care se desfăşoară activităţile comerciale au suferit o profundă mutaţie. Într-adevăr, libertatea comerţului şi industriei n-ar putea, fără riscul anarhiei, să aibă un caracter absolut, aşa încât în afara unor restricţii necesare aduse libertăţii de a întreprinde (ele fiind supuse unei autorizaţii speciale, în diferite domenii), anumite reguli trebuie să încadreze, de asemenea, exercitarea chiar a activităţii comerciale şi industriale.

Problemele economice, industriale, comerciale şi de servicii s-au amplificat în timp. Complexitatea economiei mondiale, gradul înalt de diversificare a proceselor economice sub incidenţa progresului tehnico-ştiinţific, interdependenţele economice internaţionale aflate în curs de accentuare şi diversificare au făcut ca nicio ţară din lume, mare sau mică, dezvoltată sau în curs de dezvoltare, bogată sau săracă în factori de producţie, să nu-şi poată asigura propria dezvoltare fără o profundă angrenare în circuitul economic mondial (fenomenul globalizării sau mondializării).

2. După cum se ştie, principiul libertăţii comerţului şi a industriei s-a manifestat la început sub forma „libertăţii de a întreprinde”, adică dreptul pentru orice persoană fizică sau juridică de a presta activităţi comerciale sau industriale la alegerea sa, fie creând o întreprindere nouă, fie cumpărând sau dobândind controlul unei întreprinderi existente (fireşte că în această sferă sunt incluse şi serviciile care se apropie mai mult de comerţ înţeles în sensul său cel mai larg).

Dar libertatea comerţului şi industriei mai înseamnă şi „libertatea de a exploata”, adică dreptul fiecărui comerciant sau industriaş de a-şi conduce afacerea aşa cum înţelege el şi de a-şi gestiona întreprinderea aşa cum vrea el. Această libertate fundamentală comportă două aspecte esenţiale: un aspect intern – libertatea de a decide, şi un aspect extern – libertatea de a contracta[5].

Libertatea de a decide. Viaţa întreprinderii este jalonată de o serie de decizii care-i angajează viitorul şi dezvoltarea sa, decizii care reflectă politica pe care ea o urmăreşte pe termene medii şi lungi. Astfel, de exemplu: în materie industrială, se poate decide dacă vor fi implantate noi uzine în ţară sau în străinătate, să se menţină sau să se renunţe la anumite activităţi deficitare sub raportul reţetelor realizate; în materie financiară se poate decide implementarea unor programe de investiţii bazându-se numai pe propriile resurse sau, dimpotrivă, să recurgă la credite preluând şi riscul, în acest ultim caz, al îndatorării nesustenabile; în materie comercială, se poate decide să realizeze noi reţele de distribuţie, să se lanseze campanii publicitare, sau să prospecteze pieţele externe.

Toate aceste decizii sunt grele în ceea ce privesc consecinţele, ele fiind de resortul şefului întreprinderii, indiferent că este vorba de un comerciant individual sau de conducătorii unei întreprinderi societate comercială (preşedintele consiliului de administraţie, director general, preşedintele şi membrii directoratului, administrator…). În principiu, aceste decizii nu sunt supuse niciunui control, altul decât cel al asociaţilor sau al reprezentanţilor lor în cadrul societăţilor comerciale. Salariaţii, cadrele, Statul însuşi nu se pot opune alegerilor (opţiunilor) care li s-ar părea prejudiciabile pentru bunul mers al întreprinderii. Iar, când situaţia se degrada, în trecut trebuia să se aştepte depunerea bilanţului sau cel puţin o stare de încetare a plăţilor, pentru a se putea deschide o procedură de suspendare provizorie a urmăririi. Dar cel mai adesea demersul era tardiv şi nu mai era posibil să fie operată o adevărată redresare economică şi financiară.

Pentru a se putea elimina sau reduce aceste inconveniente au fost luate, în timp, măsuri de ordin legislativ, fiind instituite „proceduri de alertă timpurii” destinate să asigure condiţii pentru menţinerea întreprinderilor aflate în dificultate pe linia de plusuri şi redresarea lor economică şi financiară.

De subliniat însă că în orice caz nu trebuie încălcată sau subestimată libertatea de a decide a şefului întreprinderii, dar trebuie să existe în paralel şi mijloace de supraveghere şi influenţare a deciziilor ce se iau în sensul favorabil al unei reforme a structurilor industriale şi menţinerii locurilor de muncă. Acesta este un domeniu nou (modern) denumit „economie concertată” sau „economie contractuală”, formă recentă de intervenţionism economic.

Libertatea de a contracta este un drept pentru întreprinzător ca, odată ce obiectivele pe care le urmăreşte au fost definite, să-şi aleagă în mod liber furnizorii şi clienţii, să se aprovizioneze din ţară sau din străinătate, să vândă pe piaţa naţională sau pe pieţele exterioare, pe scurt de a trata cu cine doreşte şi chiar de a nu trata dacă această atitudine este în interesul său. Acest drept mai înseamnă, de asemenea, că poate determina împreună cu partenerii săi conţinutul şi modalităţile de realizare a convenţiilor, de a fixa împreună cu aceştia (partenerii), după o discuţie liberă sau, dimpotrivă, impunându-le acestora, dacă poate, preţul furniturilor primite, a mărfurilor şi serviciilor furnizate, doar cu rezerva de a nu fi aduse atingeri „ordinii publice” sau „bunelor moravuri” (art. 5 din Codul civil).

3. Situaţia juridică sus-menţionată, de inspiraţie liberală, a condus însă la abuzuri bine cunoscute, nereuşindu-se a se menţine, în toate circumstanţele, echilibrele judecate ca fiind indispensabile pe plan economic şi pentru salvgardarea intereselor reciproce ale părţilor contractante. Acesta a fost motivul pentru care legiuitorul a intervenit pe calea reglementărilor pentru a determina mai bine, mai clar, mai precis limitele libertăţii de a contracta.

În prezent, comercianţii şi industriaşii nu mai pot acţiona tot aşa de liber ca în trecut, ei fiind ţinuţi să respecte o serie de dispoziţii legale şi administrative care amputează în mod sensibil capacitatea lor de iniţiativă şi negociere. Acest domeniu a fost şi continuă să fie numit „dirijism”, formă tradiţională de intervenţionism economic.

Începând cu anii ’60, puterea publică s-a preocupat de realizarea unei mai bune utilizări a resurselor naturale, de salvgardare în orice circumstanţă a echilibrelor fundamentale ale economiei (stabilitatea monedei, echilibrul schimburilor exterioare, credit etc.) şi de promovarea procentelor de creştere compatibilă cu aceste echilibre. În prezent, aceste obiective sunt urmărite în strânsă legătură cu autorităţile comunitare europene, cu respectarea principiilor directoare instituite prin Tratatul Comunităţii Europene: preţuri stabile; finanţe publice şi condiţii monetare sănătoase; balanţe de plăţi stabile (art. 4 alin. 3 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europeane). Dar pentru a se obţine acest rezultat, puterea publică şi-a schimbat modul de abordare şi acţionare. Mai curând decât să dirijeze economia, ea se preocupă de orientarea dezvoltării acesteia de o manieră globală şi coerentă şi de suscitarea procedeelor de tip convenţional, de adeziunea întreprinderilor publice şi private la perspectivele de evoluţie pe care ea (puterea publică) le-a definit astfel.

Aceasta nu înseamnă însă că „statul” s-a desprins definitiv de mijloacele dirijiste, putând încă fi identificate reglementări cu caracter imperativ specifice dirijismului clasic, direct.

Asemenea intervenţii pot emana din izvoare diverse: din partea legislativului şi guvernului, din partea autorităţilor administrative şi chiar din partea unor organisme private. În mod concret ele iau forma unor dispoziţii legale, regulamentare sau asimilate acestora, care se impun tuturor şi în special întreprinderilor comerciale, industriale sau de servicii.

Luate în ansamblul lor, acestea formează ceea ce s-a denumit în literatura juridică o „ordine publică economică”[6] ce, în mod tradiţional, este opusă „ordinii publice politice”.

Regulile de ordine publică politică se caracterizează printr-o mare stabilitate întrucât protejează instituţii garantate ale vieţii sociale[7], în timp ce regulile care formează „ordinea publică economică” au o mai mare flexibilitate, chiar şi atunci când trasează orientări durabile, deoarece trebuie să se adapteze la variaţiile conjuncturale economice.

Dispoziţiile care alcătuiesc „ordinea publică economică” afectează uneori libertatea de a decide a profesioniştilor comerţului, industriei sau serviciilor (de exemplu, investiţii, devenite necesare ca urmare a unor noi reglementări referitoare la mediul înconjurător); cel mai adesea ele afectează libertatea de a contracta în modalităţi variate cum ar fi, de exemplu: prin dispoziţii care interzic contractările cu privire la un anume obiect determinat care este astfel plasat în afara sferei comerţului; prin interzicerea stipulării unor clauze considerate abuzive; prin impunerea uneia dintre părţile contractante să îndeplinească anumite formalităţi înainte de a trata cu partenerii săi; prin obligarea încheierii unor contracte cu toţi cei care-şi manifestă voinţa în acest sens; prin modularea conţinutului contractului fie prin determinarea autoritară a duratei prestaţiilor, fie prin fixarea unor indicatori maximali care nu pot fi depăşiţi etc.[8].

4. De multă vreme „statul” a devenit conştient că nu ar putea parveni să conducă şi nici chiar să orienteze întreaga activitate economică recurgând doar la reglementări imperative, întrucât pe termen lung, această putere de comandament risca să se dizolve, să se disperseze într-o maree de regulamente inaplicabile în totalitate sau parţial. De aceea, s-a ales şi o altă cale de intervenţie în multe sectoare, fără să se renunţe, totuşi, la folosirea măsurilor autoritare atunci când s-ar simţi această nevoie. Această nouă cale a fost cea a negocierilor şi a convenţiilor (intervenţia cu caracter convenţional).

Metoda convenţională este originală: statul nu mai pune în aplicare procedeele de constrângere de care dispune, preferând să elaboreze, cu partenerii săi privaţi, obiectivele (sau cel puţin anumite obiective) politicii sale economice, să definească împreună cu aceştia mijloacele de înfăptuire a acestei politici şi apoi să-i asocieze la realizarea acesteia contra unei contrapartide.

Acest mod de intervenţie se realizează în cadrul unor structuri de dialog, a unor schimburi de informaţii, a unei activităţi în comun (de exemplu, comisii naţionale de planificare), care vor conduce în final la încheierea unor „acorduri convenţionale”, în sensul larg al termenului, care vor influenţa deciziile conducătorilor de întreprinderi, cu preţul unor avantaje, în sensul dorit de puterile publice (crearea de locuri de muncă, dezvoltarea exporturilor, revalorizarea muncii manuale etc.).

Aceste acorduri vor influenţa, evident, într-un mod suplu şi atractiv, libertatea de a decide a profesioniştilor comerţului, în sens foarte larg, adică incluzând şi pe industriaşi şi prestatorii de servicii.

Acesta este un domeniu modern nou, acela al „economiei concertate” sau al „economiei contractuale”, care se caracterizează prin faptul că alături de „dreptul impus”, se dezvoltă şi un alt drept, şi anume „dreptul negociat”. În literatura juridică se face, de altfel, sublinierea că, în prezent, asistăm la o „nouă dezvoltare a conceptului contractual”, adăugându-se însă că această promovare a contractului ar putea să nu corespundă decât în măsura în care „o transformare asemănătoare ar avea loc şi în modul de a se concepe autoritatea”, Statul considerând el însuşi că i-ar fi mult mai uşor să-şi atingă obiectivele pe care le urmăreşte prin negocieri, adică explicând şi străduindu-se să convingă, bineînţeles cu argumente de acest calibru, decât impunând măsuri fără nicio justificare[9].

5. Libertatea comerţului şi industriei implică şi „libertatea concurenţei”, adică libertatea competiţiei între întreprinderile care oferă, pe o piaţă determinată, produse sau servicii prin care se tinde a fi satisfăcute nevoi identice sau similare.

Principiul liberei concurenţe s-a dezvoltat în epoca capitalismului liberal, epocă în care juriştii din acel timp îşi făceau o reprezentare, într-un fel, teoretică şi idilică despre funcţionarea economiei, imaginându-şi o multitudine de întreprinderi de talii echivalente luptând corect, într-un mod loial, pentru a-şi cuceri clientela. A fost elaborată, astfel, teoria  „concurenţei pure şi perfecte”[10].

Foarte repede însă s-a constatat că mulţi dintre parteneri, în cadrul raporturilor economice, nu respectă regulile jocului, recurgând la procedee şi practici contrare uzanţelor comerţului şi onestităţii profesionale, de exemplu denigrându-şi concurenţii, imitând produsele acestora (contrafăcându-le), racolându-le personalul etc.

 

Subsecţiunea 4.2: Reglementarea concurenţei în dreptul comunitar

Dreptul comunitar prezintă anumite specificităţi,  prin care se distinge de celelalte sisteme de drept. Normele dreptului comunitar constituie un sistem de drept autonom original cu instituţii şi, mai ales, norme juridice proprii. Resortisanţii statelor membre nu sunt nu numai subiecte ale dreptului lor naţional, ci şi subiecte ale dreptului comunitar. Normele dreptului comunitar se inserează automat în ordinea juridică, făcând parte din dreptul fiecărui stat membru. Caracteristică esenţială a dreptului comunitar este supremaţia acestuia faţă de dreptul naţional[11].

De asemenea, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este o jurisdicţie obligatorie din momentul ratificării tratatului. Ţărilor membre ale Uniunii Europene nu li se cere să accepte competenţa acesteia, ea fiindu-le impusă.

Nu în ultimul rând, trebuie subliniat faptul că statele membre au abandonat anumite competenţe ale lor în beneficiul noii Comunităţi, dar, spre deosebire de majoritatea altor organizaţii internaţionale, aspectele legate de competenţă sunt tratate pe materii (concurenţă, agricultură etc.). În materie de concurenţă, repartizarea competenţelor a evoluat odată cu evoluţia construcţiei europene. După ce a concentrat toate competenţele, Comisia a redat competenţa statelor membre pentru a aplica dreptul concurenţei. Aşadar, dreptul concurenţei este unui dintre domeniile în care principiul subsidiarităţii se aplică din plin[12].

Uniunea Europeană joacă un rol hotărâtor în politica în domeniul concurenţei. Trei instituţii comunitare intervin în procesul legislativ: Consiliul Uniunii Europene, organ politic compus din miniştrii de resort ai guvernelor naţionale din toate statele membre ale Uniunii Europene, Parlamentul european, organ reprezentativ al poporului european, Comisia europeană, organ independent de guvernele naţionale şi reprezentat al intereselor comunitare. Aceasta din urmă are iniţiativa elaborării noilor norme, pe care le supune aprobării Parlamentului european şi Consiliului.

În dreptul concurenţei regăsim subdiviziunea de bază a dreptului comunitar: drept primar (dreptul rezultat din tratate[13]) şi dreptul derivat (dreptul rezultat din punerea în aplicare a tratatelor)[14].

Tratatul de instituire a Comunităţilor Europene[15] prevedea ca activitate esenţială – crearea unui sistem care să asigure un mediu concurenţial nedistorsionat în cadrul pieţei interne. În acest sens, potrivit art. 81[85] şi 82[86] din Tratatul de instituire a Comunităţii Europeane (în prezent art. 101 şi 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene[16]) sunt declarate incompatibile cu piaţa internă şi interzise acordurile între întreprinderi ori deciziile acestora şi practicile concertate care pot afecta comerţul dintre statele membre şi care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în cadrul pieţei interne, precum şi folosirea în mod abuziv de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziţii dominante deţinute pe piaţa internă sau pe o parte semnificativă a acesteia, în măsura în care poate afecta comerţul dintre statele membre[17]. În cazul în care, spre exemplu, o înţelegere care are ca efect restrângerea concurenţei într-un stat membru nu aduce atingere comerţului cu alte state membre, situaţia respectivă va intra sub incidenţa reglementărilor naţionale în cauză, fără a fi aplicabil art. 101 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

Articolele 87[91] – 89[92] din Tratatul de instituire a Comunităţii Europeane (în prezent art. 107 -109 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene) reglementează ajutorul de stat, iar art. 86[90] (în prezent art. 106) prevede norme aplicabile întreprinderilor cu caracter public, care sunt obligate să respecte regulile specifice mediului concurenţial, având în vedere faptul că se află în situaţii speciale, privilegiate.

În baza acestor prevederi, conform art. 83[87] din Tratatul de instituire a Comunităţii Europeane (în prezent art. 103 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene) Consiliul Uniunii Europene a adoptat legislaţia secundară în vederea punerii în aplicare a normelor respective[18]. Dintre cele mai importante se distinge Regulamentul nr. 17/62 pentru aplicarea art. 81 (85) şi 82) (86)[19], înlocuit prin Regulamentul nr. 1/2003[20], în vigoare din mai 2004. Principalele modificări aduse de noul regulament vizează înlocuirea sistemului centralizat, în care rolul cel mai important revenea Comisiei Europene, cu un sistem bazat pe aplicarea descentralizată a normelor privind concurenţa, competenţe esenţiale fiind transferate autorităţilor naţionale de concurenţă, inclusiv instanţelor judecătoreşti, potrivit normelor procedurale specifice fiecărui stat membru.

Prin Tratatul de la Lisabona, semnat la 13 decembrie 2007 de cei 27 de şefi de stat sau de  guvern ai statele membre ale Uniunii, care a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, s-a realizat o reformă globală şi exhaustivă a celor două tratate fundamentale: Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, noua denumire a acestuia din urmă fiind „Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene”[21]. Normele privind politica în domeniul concurenţei se regăsesc nemodificate în Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, însă la articolele 101 – 109[22].

În ceea ce priveşte dreptul derivat, dintre cele 5 acte prin care acesta se manifestă, regulamentele şi deciziile comunitare prezintă o relevanţă deosebită pentru domeniul concurenţei, deoarece acestea sunt direct aplicabile în statele membre, fără a fi necesară transpunerea lor în dreptul intern printr-o lege sau alt act normativ[23]. Directivele sunt destul de rare în acest domeniu. Un asemenea exemplu îl întâlnim în materia concurenţei neloiale, deşi conţinutul acesteia înclină spre dreptul consumatorului: Directiva 2005/29/CEE din 11 mai 2005 asupra practicilor comerciale neloiale[24].

Pe lângă aceste acte prevăzute de tratat, în domeniul regăsim şi alte acte, aşa-zisele acte nenumite sau în afara nomenclatorului sau acte atipice. Acestea fac parte din dreptul moale (soft law, droit mou)[25], Comisia recurgând la comunicări (linii directoare, cărţi albe, cărţi verzi etc.), care nu au, în principiu, decât valoare informativă. Acest procedeu, contestat în principiu, este, în practică, urmat şi examinat de către actorii economici[26]. Instanţele comunitare au aprobat această practică cu condiţia ca aceste dispoziţii să nu deroge de la cele ale tratatului şi să emane de la Comisia Europeană.

Comunicările sau liniile directoare, corespondentul guidelines americane, sunt destul de numeroase în materia concurenţei. Ele rezultă din experienţa dobândită şi reprezintă influenţa anglo-saxonă asupra dreptului comunitar, deoarece se bazează pe marea parte a deciziilor anterioare.

Cărţile verzi sunt publicate de către Comisie în scopul „stimulării unei reflecţii de nivel european asupra unui subiect particular”[27]. Ele invită părţile implicate să participe la un proces de consultare şi dezbatere asupra unei propuneri pe care o emit[28]. Cărţile verzi se  află, de regulă, la originea modificărilor legislative.

Cărţile albe conţin propuneri de acţiuni comunitare într-un anumit domeniu. Ele pot fi publicate ca urmare a unei cărţi verzi (ca în cazul serviciilor de interes general[29]) sau nu (ca în cazul cărţii albe privind revizuirea regulamentului nr. 4056/86 privind determinarea modalităţilor de aplicarea a regulilor europene ale concurenţei transporturilor maritime[30]).

 

Subsecţiunea 4.3: Reglementarea concurenţei în dreptul român

În plan intern, concurenţa este reglementată, în principal, de Legea nr. 21/1996 legea concurenţei[31], cu modificările şi completările ulterioare. Aceasta reprezintă principala reglementare în materie, iar prin ultimele modificări ale acesteia, realizate prin intermediul Ordonanţei de urgenţă nr. 75/2010[32], a devenit o lege modernă, armonizată cu ultimele noutăţi în comunitare în materie generate de adoptarea Regulamentului (CE) nr. 1/2003 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă prevăzute la articolele 81 şi 82 din tratat şi a legislaţiei subsecvente.

Legea concurenţei are drept scop protecţia, menţinerea şi stimularea concurenţei şi a unui mediu concurenţial normal, în vederea promovării intereselor consumatorilor. Dispoziţiile acesteia se aplică actelor şi faptelor care restrâng, împiedica sau denaturează concurenta, săvârşite de:

1. a) întreprinderi sau asociaţii de întreprinderi — persoane fizice sau juridice — de cetăţenie, respectiv de naţionalitate româna sau străină;
2. b) autorităţile şi instituţiile administraţiei publice centrale sau locale, în măsura în care acestea, prin deciziile emise sau prin reglementările adoptate, intervin în operaţiuni de piaţă, influenţând direct sau indirect concurenţa, cu excepţia situaţiilor când asemenea măsuri sunt luate în aplicarea altor legi sau pentru apărarea unui interes public major.

Administrarea şi punerea în aplicare a legii revine Consiliului Concurenţei – autoritate administrativă autonomă, investita în acest scop. De asemenea, Consiliului Concurentei îi revine şi aplicarea dispoziţiile art. 101 si 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, potrivit prevederilor Regulamentului (CE) nr. 1/2003, în cazurile în care actele sau faptele întreprinderilor sau asociaţiilor de întreprinderi pot afecta comerţul dintre statele membre ale Uniunii Europene.

Legea concurenţei consacră interzicerea practicilor anticoncurenţiale (înţelegerile anticoncurenţiale, abuzul de poziţie dominantă şi acţiunile sau inacţiunile autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice centrale sau locale, care restrâng, împiedică sau denaturează concurenţa) şi instituie un control asupra operaţiunilor de concentrare economică, stabilind, totodată, sancţiunile aplicabile.

De asemenea, Legea concurenţei stabileşte competenţele şi atribuţiile Consiliului Concurenţei, precum şi procedura de examinare preliminară, de investigare şi de luare a deciziilor, un rol foarte important în limpezirea acestora avându-l Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 75/2010, recent adoptată, tocmai în scopul creării cadrului procedural necesar pentru a da eficienţă drepturilor pe care autoritatea naţională de concurenţă (Consiliul Concurenţei) le are în virtutea reglementarilor europene, în ceea ce priveşte practicile anticoncurenţiale de dimensiune comunitară, care pot afecta comerţul dintre statele membre, pentru a putea fi aplicate eficient la nivel naţional prevederile art. 101 si 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, atât din punctul de vedere al deciziilor pe care aceasta are competenţa, în temeiul Regulamentului Consiliului (CE) nr. 1/2003, să le adopte, cât şi din punctul de vedere al obligaţiilor de cooperare pe care Consiliul Concurenţei le are în raporturile cu Comisia Europeana şi celelalte autorităţi de concurenţă din statele membre.

Legea concurenţei este completată de o serie de ordine, regulamente şi instrucţiuni ale Consiliului Concurenţei, având în vedere transpunerea corectă şi completă a acquis-ului comunitar[33].

Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale[34], cu modificările şi completările ulterioare[35], a fost adoptată în perioada de încercare a refacerii legislaţiei economice, fapt pentru care a fost inspirată din legislaţia de în vigoare în perioada interbelică: legea pentru reprimarea concurenţei neloiale din 18 mai 1932. De asemenea, se poate constata influenţa unor dispoziţii din Codul comercial elaborat în 1938, sub domnia lui Carol al II-lea şi neintrat în vigoare[36].

În rezumat, legea subliniază obligaţia comercianţilor de a-şi exercita activitatea cu bună-credinţă, potrivit uzanţelor cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor şi a cerinţelor concurenţei neloiale (art. 1), precum şi răspunderea pentru nerespectarea acesteia: civilă, contravenţională şi penală. De asemenea, remarcăm faptul că defineşte concurenţa neloială (art. 2), precum şi noţiunea de fond de comerţ.

De asemenea, prevederile acesteia se completează cu cele ale altor acte normative cu incidenţă în domeniul concurenţei, precum:

• Constituţia României[37];
• Codul civil;
• Codul comercial;
• Codul muncii
• Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite, republicată, cu modificările şi completările ulterioare[38].
• Legea nr. 148/2000 privind publicitatea[39];
• Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor[40];
• Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, cu modificările şi completările ulterioare[41];
• Legea societăţilor comerciale 31/1990, cu modificările şi completările ulterioare;
• Legea nr. 321/2009 privind comercializarea produselor alimentare[42];
• Legea nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat[43], cu modificările şi completările ulterioare etc.
• Legislaţia din domeniul protecţie consumatorului etc.
• Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat[44], modificată şi aprobată prin Legea nr. 317/2007[45].
• Ordonanţa nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor pe piaţă[46];

 

Subsecţiunea 4.4: Reglementarea concurenţei în plan internaţional. Organisme internaţionale cu preocupări în domeniu

Relaţiile economice internaţionale în ansamblul lor, inclusiv schimburile comerciale internaţionale, au început să se caracterizeze tot mai mult printr-un grad ridicat de instituţionalizare, reflectat în intervenţionalismul statal, pe de o parte, dar şi în rolul crescând al organizaţiilor internaţionale cu vocaţie regională sau mondială[47].

Cooperarea în domeniul politicii concurenţei şi al aplicării legislaţiei

concurenţei, între autorităţile de concurenţă, se realizează, în special, într-o manieră informală, dar şi pe bază de acorduri formale de cooperare. Ea urmăreşte realizarea schimbului de informaţii asupra unor cazuri individuale în materie de înţelegeri sau de concentrări, care prezintă un interes comun pentru autorităţi, coordonarea diverselor maniere de abordare a unui anumit număr de aspecte esenţiale – precum definirea pieţei, măsurile corective etc. – şi acordarea, reciprocă, de asistenta, în planul activităţilor de aplicare şi de control al respectării legislaţiei. În afară de această colaborare zilnică, legată de anumite cazuri concrete, autorităţile concurenţei cooperează în cadrul unor forumuri multilaterale sau internaţionale – cum sunt, în special, Comitetul Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică pentru dreptul concurenţei şi politica de concurenţă, Grupul Interguvernamental de Experţi a Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (U.N.C.T.A.D.) în domeniul dreptului şi politicii concurenţei şi Grupul de lucru al Organizaţiei Mondiale a Comerţului cu privire la interacţiunea comerţului şi a concurenţei – în vederea realizării schimbului de idei, opinii, puncte de vedere asupra unor chestiuni diverse de politică, a promovării consensului asupra celor mai bune practici şi a adoptării de recomandări, care sa fie adresate propriilor guverne şi sectorului privat.

Aşadar, pe lângă reglementările comunitare, o serie de reglementări internaţionale trebuie avute în vedere în analiza regulilor de concurenţă, deşi România nu este parte la majoritatea acestora. Ele emană de la instituţii sau organisme internaţionale sau cu vocaţie regională precum Organizaţia Naţiunilor Unite (O.N.U.), Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (O.C.D.E.) etc.

Organizaţia Naţiunilor Unite[48] a iniţiat, încă din primii săi ani de activitate, o amplă acţiune menită să ducă, în final, la crearea unei organizaţii mondiale a comerţului care să contribuie la eliminarea treptată a tuturor barierelor şi restricţiilor din calea comerţului internaţional şi la statornicirea unor reguli generale care să stea la baza desfăşurării acestuia. În octombrie 1947 au fost iniţiate primele negocieri cu privire la reducerea taxelor vamale şi a altor restricţii din calea comerţului internaţional, iar rezultatele acestor negocieri au fost încorporate într-un tratat multilateral denumit Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (G.A.T.T.), intrat în vigoare la 1 ianuarie 1948. În cadrul negocierilor a fost elaborată şi o cartă pentru proiectul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (Carta de la Havana), dar, neratificare acestui document de către parlamentele ţărilor semnatare a dus la eşuarea acestei prime încercări pe linia creării unei instituţii internaţionale specializate a comerţului.

Pe parcursul existenţei sale, textul Acordulului General pentru Tarife şi Comerţ a suferit numeroase revizuiri şi completări, impuse de condiţiile internaţionale în continuă schimbare. De menţionat perioada 1963 -1967 în care s-a desfăşurat runda Kennedy, prilej cu care a fost elaborat un Cod anticoncurenţială-dumping. De asemenea, la 12 aprilie 1979 s-a finalizat la Geneva un al doilea con anticoncurenţială-dumping, revizuit, la rândul său, în cadrul rundei Uruguay, care a început în 1986 la Punta del Este şi s-a încheiat în 1994.

Totuşi, una dintre cele mai importante realizări ale rundei Uruguay a fost înfiinţarea Organizaţiei Mondiale ale Comerţului, în 15 martie 1994, prin semnarea la Marrakesch, în Maroc, a Acordului pentru înfiinţarea Organizaţiei Mondiale ale Comerţului de către 117 dintre cel 124 participante, Organizaţia înlocuind structura juridică şi instituţională a Acordulului General pentru Tarife şi Comerţ. Sistemul Organizaţiei Mondiale ale Comerţului este reprezentat de trei categorii de acorduri structurale: Acordurile Multilaterale privind Comerţul cu Bunuri şi acordurile asociate acestora; Acordul General privind Comerţul cu Servicii (G.A.T.S.) şi Acordul privind aspectele relative la comerţul drepturilor de proprietate intelectuală (T.R.I.P.S.)

În decembrie 1962, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite (sesiunea a XVIII-a) a adoptat hotărârea privind convocarea primei conferinţe a Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare care a avut loc la Geneva, în 1964, fiind instituţionalizat U.N.C.T.A.D. ca organ al Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Sesiunile Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare care au avut loc până în prezent s-au înscris în cadrul mai larg al acţiunilor care au fost întreprinse de Organizaţia Naţiunilor Unite problema fundamentală abordată fiind aceea de a fi găsite mijloacele necesare prin care ţările dezvoltate din punct de vedere economic să sprijine ţările în curs de dezvoltare pentru a impulsiona dezvoltarea lor economică şi a se micşora astfel decalajul care le separă de primele.

În cadrul dezbaterilor Conferinţei un loc central l-a ocupat şi continuă să-l ocupe problema comerţului internaţional cu produse de bază, întrucât acestea deţin o pondere considerabilă din exportul majorităţii ţărilor în curs de dezvoltare. S-a urmărit negocierea unor măsuri care să permită un acces mai larg al acestor produse pe pieţele ţărilor dezvoltate, o mai mare stabilitate a preţurilor şi sporirea competitivităţii produselor de bază naturale în raport cu cele sintetice şi de înlocuire, precum şi diversificarea acestor produse, ca un obiectiv important al procesului de dezvoltare economică. Cea de a IV-a sesiune a Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (Nairobi, 1976) a adoptat Rezoluţia 93 (IV) cu privire la Programul integrat pentru produsele de bază care viza o ameliorare substanţială şi pe termen lung a funcţionării acestor produse care deţin o pondere mare în producţia şi exportul ţărilor în curs de dezvoltare. Programul preconiza asigurarea unui echilibru între  cerere şi ofertă în scopul menţinerii preţurilor la niveluri remuneratorii pentru producători şi echitabile pentru consumatori, unul din elementele esenţiale ale Programului integrat reprezentându-l Fondul comun de finanţare a stocurilor regulatorii.

Dezbaterile din cadrul Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare au vizat şi alte probleme importante, printre aceste numărându-se şi politica în domeniul concurenţei şi consumatorului deoarece aceasta:

• contribuie la o economie globală mai eficientă, dar şi mai echitabilă printr-un proces de globalizare bazat pe reguli de concurenţă , la nivel naţional, regional sau multilateral;
• sprijină concurenţa şi astfel accelerează dezvoltarea ţărilor în curs de dezvoltare şi economiile în tranziţie, prin promovarea unei culturi concurenţiale;
• apără interesele consumatorilor prin asigurarea că aplicarea regulilor concurenţei conduc la o calitate mai bună şi posibilitatea alegerii la preţuri mai mici a mărfurilor şi serviciilor[49].

Activitatea Conferinţei în materia concurenţei a început în 1970, la solicitarea ţărilor în curs de dezvoltare în problematica practicilor restrictive. A urmat adoptarea, prin rezoluţia 35/63 din 5 decembrie 1980, a Ansamblului de reguli şi principii ale Naţiunilor Unite privind concurenţa, cu caracter de recomandare pentru state, singurul instrument complet privind politica în materia concurenţei, a căror validitate a fost reafirmată prin rezoluţia TD/RBP/CONF.5  din 4 octombrie 2000 în cadrul celei de-a 4 Conferinţă din 25-27 septembrie 2000.[50]. Implementarea sa este monitorizată de Grupul interguvernamental de experţi privind concurenţa şi prin intermediul Conferinţelor Naţiunilor Unite, desfăşurate la intervale de 5 ani.

Principalele obiective ale documentului sunt:

• asigură că practicile restrictive nu împiedică sau nu neagă realizarea beneficiilor care ar trebui să fie obţinute din liberalizarea barierelor tarifare şi non-tarifare care afectează comerţul mondial, în special pe cel al ţărilor în curs de dezvoltare;
• promovarea concurenţei şi inovaţiei şi controlul concentrărilor în scopul îmbunătăţirii eficienţei în comerţul internaţional şi al accelerării dezvoltării;
• protecţia şi dezvoltarea bunăstării sociale, în general, şi a intereselor consumatorilor, în particular.

Prin activitatea Conferinţei în domeniul concurenţei se urmăreşte: construirea de capacitate instituţională, prin publicarea şi actualizarea unei legi tip privind concurenţa, ultima versiune fiind actualizată în 2007[51]; apărarea concurenţei şi educarea publicului prin promovarea culturii concurenţei; publicarea de studii privind concurenţa, competitivitatea şi dezvoltarea etc.

Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) , înfiinţată în 1961, regrupează cele mai bogate 33 de state din lume, care respectă principiile democraţiei şi economiei de piaţă în vederea: susţinerii unei creşteri economice durabile, a dezvoltării locurilor de muncă, a creşterii nivelului de viaţă, a menţinerii stabilităţii financiare, a ajutorării celorlalte ţări sa-şi dezvolte economia şi a contribuţiei la promovarea comerţului internaţional.

Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică este, de aproape 40 de ani, una dintre cele mai importante şi fiabile surse de date statistice, economice şi sociale din lume. Totodată, aceasta urmăreşte tendinţele, analizează şi prevede evoluţiile economice, precum şi schimburile care afectează societatea sau evoluţia situaţiilor referitoare la mediu, agricultură, tehnologie, fiscalitate etc.

Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică este unul dintre cei mai mari editori în domeniul economic şi al politicilor publice. În materia concurenţei, activitatea Organizaţiei încurajează factori de decizie guvernamentali pentru combaterea practicilor restrictive şi promovarea unei reforme axate pe piaţa concurenţială[52].

La nivelul Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică funcţionează un Comitet al concurenţei format din înalţi reprezentanţi ai autorităţilor de concurenţa din statele membre, la care se adaugă observatori ai unor state non-membre (printre care şi România), acesta fiind ajutat de Divizia de concurenţă. aceasta din urmă elaborează documente analitice , studii sectoriale, recomandări etc. şi oferă o susţinere practică guvernelor care se străduiesc să consolideze cadrul naţional de concurenţă.

Convenţia Uniunii de la Paris pentru protecţia proprietăţii intelectuale, încheiată la 23 martie 1883[53] în prezent numără peste 130 de state membre. Ea a fost supusă periodic unor acte de revizuire, iar majoritatea statelor sunt semnatare ale Actului de revizuire la de Stockholm din 1967.

Iniţial, Convenţia prevedea două principii care trebuiau aplicate în activitatea comercială de către toate statele semnatare: tratamentul naţional şi tratamentul unionist.

În ceea ce ne priveşte, Convenţia de la Paris conţine prevederi referitoare la reprimarea concurenţei neloiale (art. 10 bis[54]), statele membre având obligaţia „de a asigura persoanelor îndreptăţite să beneficieze de Convenţie, protecţia respectivă împotriva concurenţei neloiale”.

Meritul major al Convenţiei de la Paris îl constituie nu numai faptul că a pus bazele protecţiei industriale şi, implicit, concurenţei neloiale, dar şi pentru că a crea un cadru instituţional adecvat pentru rezolvarea acestor probleme[55]. Trebuie menţionat şi faptul că, odată cu revizuirea Convenţiei, în 1967, la Stockholm, s-a încheiat şi Organizaţia Mondială pentru Protecţia Proprietăţii Intelectuale (O.M.P.I.), care are un rol deosebit de important în procesul de armonizare a legislaţiilor statelor membre[56].

 

av. dr. Giorgiu Coman

———————————————————————————————————————————————————–

[1] Libertatea de a întreprinde îl autorizează pe comerciant, la fel ca pe orice alt profesionist, să desfăşoare, în principiu, orice activitate pe care o doreşte.

[2] Libertatea de exploatare îi permite comerciantului (sau oricărui profesionist) să-şi aleagă, fără nicio piedică, mijloacele pe care le consideră că-i vor asigura succesul întreprinderii sale, atât în ceea ce priveşte organizarea internă a acesteia, cât şi în raporturile externe cu concurenţii şi clientela sa.

[3] P. Devolvé, Droit public de l’économie, Dalloz, Paris, 1998, nr. 28.

[4] G. Farjat, Droit économique, Editura Themis, Paris, 1982, p. 143 şi urm. şi p. 561 şi urm.

[5] St. D. Cărpenaru, Drept comercial roman, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p.105 şi urm.

[6] A se vedea, pentru o noţiune largă a „ordinii publice economice”: J. Carbonnier, Droit civil, tome 4, Editura Thémis, Paris, 1996, p. 32; R. Savatier, L’ordre public économique, Dalloz, Paris, 1965, p. 37.

[7] J. Carbonnier, op. cit., p. 32.

[8] G. Farjat, L’ordre public économique, Dalloz, Paris, 1965, p. 52 şi urm. şi p. 399 şi urm.

[9] M. Vasseur, Un nouvel essor du concept contractuel: les aspects juridiques de l’économie concertée et contractuelle, în „Revue trimestrielle de droit civil”, 1964, p. 1 şi urm.

[10] Supra secţiunea a 3-a din prezentul capitol.

[11]A se vedea hotărârea pronunţată în Cauza nr. 6/64 Flaminio Costa v. ENEL, ECR (1964) p. 585 (rapoartele Curţii Europene de Justiţie): „Prin crearea unei Comunităţi cu durata nelimitată, având instituţii proprii, personalitate juridică proprie, propria sa capacitate juridica şi de reprezentare în plan internaţional şi, mai ales, puteri reale născute din limitarea suveranităţii sau din transferul de puteri dinspre Statele Membre spre Comunitate, Statele Membre şi-au restrâns drepturile suverane creând, prin aceasta, un set de norme juridice care obligă  atât cetăţenii, cât şi Statele ca atare”. De asemenea, a se vedea CJCE, aviz nr. 1/91 din 14 decembrie 1991, Culegere, p. I-6079.

[12] Principiul subsidiarităţii a fost introdus prin tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană (1992), fiind prevăzut la art. 5 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europeane. În conformitate cu prevederile acestui articol, Comunitatea actionează în limitele compeţentelor care îi sunt conferite şi a obiectivelor care îi sunt atribuite prin tratatu. În domeniile care nu aparţin competenţei sale exclusive, Comunitatea nu intervine conform principiului subsidiarităţii decât dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii respective nu pot fi realizate într-un mod satisfacător de către statele membre şi, având în vedere dimensiunea sau efectele acţiunii, aceasta ar fi mai bine realizată la nivel comunitar. Acţiunea Comunităţii nu excede ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor tratatului.

[13] Este vorba de tratatele originare, tratatul de la Roma privind instituirea Comunităţii Economice Europene şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, intrate în vigoare la 1 ianuarie 1958. Cel de-al treilea tratat originar, Tratatul de la Paris privind instituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului nu mai este în vigoare, acesta fiind încheiat pe durata a 50 de ani începând din 23 iulie 1952. De asemenea. Trebuie avute în vedere şi modificările acestora după Maastricht, Amsterdam, Nisa şi, mai nou, Lisabona.

[14] L. Nicolas-Vuillerme, op. cit., p. 71. Regulile comunitare de concurenţă au o vechime de jumătate de secol, fiind incluse în Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene (CEE), semnat la Roma, în anul 1957. În timp, principiile enunţate în Tratatul de instituire a Comunităţii Europene E au fost dezvoltate prin regulamente, reglementări-cadru, linii directoare, comunicări, care formează legislaţia secundară comunitară în materie de concurenţă. Interpretările şi principiile degajate din hotărârile pronunţate de instanţele comunitare fac parte, de asemenea, din acquis-ul comunitar în materie de concurenţă.

[15] Art. 3 (g) din Tratatul de instituire a Comunităţii Europeane, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. C 325/24 decembrie 2002, cu modificările şi completările aduse prin Tratatul de la Nisa, J. Of. nr. C 80/10 martie 2001. În general, pentru actele normative şi politicile comunitare, a se vedea şi adresa oficială de internet a Uniunii Europene www.europa.eu. Actele comunitare publicate în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene sunt disponibile şi la adresa http://europa.eu.int/eur-lex.

[16] De la 1 decembrie 2009, articolele 81 şi 82 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene au devinit articolele 101 şi, respectiv, 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Cele două articolele sunt, pe fond, identice. Trimiterile la articolele 101 şi 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene trebuie înţelese ca trimiteri la articolele 81 şi, respectiv, 82 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene. Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene a introdus de asemenea anumite schimbări terminologice, precum înlocuirea „Comunităţii” cu „Uniunea” şi „piaţa comună” cu „piaţa internă”. Terminologia din privind funcţionarea Uniunii Europene va fi folosită pe tot cuprinsul acestei lucrări.

[17] Condiţia comună pentru a fi aplicabile aceste norme comunitare este ca activităţile respective să afecteze comerţul dintre statele membre.

[18] Acestea sunt enumerate în bibliografia lucrării de faţă.

[19] Regulamentul Consiliului nr. 17/1962 privind aplicarea normelor de concurenţă prevăzute de art. 85 şi 86 Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene, J.O. P 013/21.02.1962.

[20] Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1/2003 din 16 decembrie 2002 privind aplicarea normelor de concurenţă prevăzute de Articolele 81 şi 82 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Jurnalul Oficial nr. L 1/04 ianuarie 2003.

[21] Jurnalul Oficial nr. C 115 din 9 mai 2008.

[22] În cele ce urmează vom folosi numerotarea realizată de Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, cu excepţia cazurilor în care vom cita anumite pasaje.

[23] Potrivit art. 288 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, “Regulamentul are o aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele sale şi se aplică direct în fiecare stat membru. Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele. Decizia este obligatorie în toate elementele sale. În cazul în care indică destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru aceştia. Recomandările şi avizele nu sunt obligatorii” .

[24] Jurnalul Oficial nr. L 149 din 11 iunie 2005.

[25] E. Claudel, Regard sur le droit mou, RJcom, ian-febr. 2006, p. 4.

[26] L. Nicolas-Vuillerme, op. cit., p. 73.

[27] A se vedea Glosar, www.europa.eu

[28] De exemplu, în 2001, cartea verde asupra revizuirii Regulamentului (CEE) nr. 4064/89 al Consiliului.

[29] COM (2004) 374, mai 2004.

[30] COM(2004) 675, oct. 2004.

[31] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 742 din 16 august 1996, modificată prin O.U.G. nr. 121/2003 (Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 875 din 10 decembrie 2003), aprobată cu modificări şi completări de Legea nr. 184/2004 (Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 461 din 24 mai 2004) şi republicată în temeiul art. III din Legea nr. 538/2004, în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 1130 din 30 noiembrie 2004. Recent, legea a fost modificată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 75/2010 (Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 459 din 6 iunie 2010).

[32] Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 459 din 6 iulie 2010.

[33] A se vedea în acest sens pagina de web a Consiliului Concurenţei www.consiliulconcurentei.ro – Documente oficiale.

[34] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 24 din 30 ianuarie 1990,

[35] Principala modificare a constituit-o Legea nr. 298/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 313 din 12 iunie 2001.

[36] Y. Eminescu, op. cit., p. 15.

[37] Republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 787 din 31 octombrie 2003.

[38] Republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 129 din 17 iunie 1991.

[39] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 395 din 2 august 2000.

[40] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 899 din 28 decembrie 2007.

[41] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 98 din 8 august 1990.

[42] Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 705 din 20 octombrie 2009.

[43] Monitorul Oficial al României, partea I, nr.Monitorul Oficial al României, partea I, 96 din 13 mai 1996.

[44] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 1042 din 28 decembrie 2006.

[45] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 354 din 24 mai 2007.

[46] Republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 603 din 31 august 2007.

[47] A. Jauffret, Manuel de droit commercial, Paris, 1973, p. 23.; X. de Roux, D.Voillemont, Le droit de la concurrence et de la distributions, I, Paris, 1986, p. 54.

[48] Cl. A. Colliard, Institutions des relations internationals, Paris, 1985, p. 33; De Carreau, Th. Flory, P. Juillard, Droit international économiques, Paris, 1990, p.76.

[49] www.unctad.org

[50] http://r0.unctad.org/en/subsites/cpolicy/docs/CPSet/rbpc10rev20fr.pdf

[51] http://www.unctad.org/fr/docs/tdrbpconf7L1_fr.pdf

[52] www.oecd.org/concurrence.

[53] Convenţia a fost ratificată de România (1924), după cum au fost ratificate şi formele revizuite ale acesteia Lisabona (1958) şi Stockholm (1967).

[54] Introdus cu prilejul Conferinţei de revizuire al acesteia de la Washington (1911). Pentru o analiză a conţinutului acestui articol, a se vedea cap. VI, secţiunea a 3-a.

[55] V. Lazăr, Concurenţa neloială, Editura Universitară, Bucureşti, 2008, p. 54.

[56] România a ratificat Convenţia de instituire a O.M.P.I. prin decretul nr. 1175 din 28 decembrie 1968, iar în 1970 a devenit membru al acestui organism internaţional.