Capitolul I: Concurenţa – mijlocul prin care se asigură echilibrul şi progresul economic pe piaţă
Secţiunea a 2-a: Clientela – finalitatea principală a confruntării dintre întreprinderi
Subsecţiunea 2.1. Noţiunea de clientelă
Pentru a obţinere profit, întreprinderile urmăresc dobândirea unei clientele statornice. Întrucât, la nivelul unei anumite pieţe relevante de mărfuri sau servicii putem vorbi, în principiu, de o anumită dimensiune a cererii, atragerea unei părţi a acesteia de către o anumită întreprindere implică pierderea ei de către întreprinderile concurente sau, altfel spus, succesul unei întreprinderi se reflectă în insuccesul alteia. Aşadar, lupta pentru câştigarea, păstrarea şi extinderea clientelei defineşte, în linii mari, concurenţa şi caracterizează economia de piaţă.
Noţiunea de clientelă include în conţinutul său o dublă semnificaţie, una de ordin uman, cealaltă de natură materială, pe care se impune să le disociem[1].
Pe de o parte, clientela se defineşte ca ansamblul de persoane care obişnuiesc să se aprovizioneze de la un anumit comerciant sau să recurgă la serviciile sale. Sunt relevante în acest sens, personalitatea comerciantului, comportamentul său, reputaţia individuală, preţurile convenabile şi calitatea produselor, dar şi factorul obiectiv, vadul comercial, care se materializează în aptitudinea fondului de comerţ de a polariza publicul îndeosebi prin amplasamentul favorabil.
Pe de altă parte, clientela este abordată în mod abstract, independent de consumatorii care o alcătuiesc în fapt, acordându-se prioritate preţuirii pecuniare aferente. Din acest punct de vedere, clientela constituie o valoare economică, datorită relaţiilor ce se stabilesc între titularul fondului de comerţ şi aceste persoane, care îşi procură mărfurile şi serviciile de la comerciantul respectiv.
În concluzie, prin clientelă înţelegem valoarea pe care o reprezintă raporturile probabile sau posibile cu persoanele care frecventează un anumit fond de comerţ[2]. Astfel caracterizată, clientela se analizează ca o posibilitate globală de contracte viitoare şi repetabile cu consumatorii. Ea echivalează cu reprezentarea, din punct de vedere pecuniar, a beneficiului pe care titularul fondului de comerţ îl poate obţine din vânzările sau prestaţiunile ce îi sunt solicitate de ansamblul persoanelor care, în virtutea unor consideraţiuni diverse, sunt în fapt, iar nu în drept, ataşate de stabilimentul său[3].
Subsecţiunea 2.2: Felurile clientelei
Prin raportarea la diversele legături existente între un operator economic şi clientelă putem distinge între[4]:
- clientela atrasă – se compune din consumatorii care se adresează aceluiaşi comerciant în virtutea obişnuinţei şi pentru încrederea ce le-o inspiră;
- clientela angajată – însumează totalitatea persoanelor care au încheiat cu comerciantul un contract de aprovizionare, stabilind aşadar între ei legături constante, de durată.
- clientela derivată – apare îndeosebi în magazinele universale cu multitudine de standuri, un distribuitor (concesionar) beneficiind de fluxul de consumatori atraşi de întreg complexul comercial în care îşi desfăşoară activitatea, fără să intervină decât într-o măsură modică, atractivitatea decurgând din propriile sale însuşiri sau cele atribuibile produselor oferite spre desfacere.
- clientela ocazională – este strâns legată de amplasamentul favorabil al fondului de comerţ, de vadul comercial. Totuşi localizarea arătată nu constituie o cerinţă obligatorie, în adevăr, un comerciant ambulant poate să-şi formeze şi el, pe itinerarul pe care îl străbate, o clientelă ocazională.
Clientela comună. Odată cu apariţia reţelelor de distribuţie sau concesiune şi a contractelor de franciză s-a pus problema determinării apartenenţei clientelei. Literatura de specialitate şi practica judiciară nu a formulat un punct de vedere unitar în acest sens. Astfel, în ceea ce priveşte reţelele de distribuţie sau concesiune s-a arătat, de exemplu, publicul care frecventează un punct de distribuţie de produsele ale unei societăţi petroliere este atras datorită investiţiei societăţii în cauză şi nu a gerantului, deşi acesta din urmă vine în contact direct cu consumatorii[5]. Totuşi, în cazul în care concesionarul acordă o politică de dicounturi şi premii pentru produsele comercializate balanţa înclină în favoarea acestuia. Aşadar, nu se poate realiza o delimitare clară în ceea ce priveşte apartenenţa clientelei, fapt pentru care a fost folosită expresia de clientelă comună.
av. dr. Giorgiu Coman
———————————————————————————————————————————————–
[1]O. Căpăţînă, Dreptul concurenţei comerciale – partea generală, ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, p. 349.
[2]F.J. Laederich, Fonds de commerce, n. 34, în Repertoire de droit commercial, vol. 3, ed. 2, Paris, 1989, citat de O. Căpăţînă, op. cit., p. 351.
[3]O. Căpăţînă, op. cit., p. 351-352.
[4]În literatura de specialitate se vehiculează şi noţiunea de clientelă comună, dar aceasta nu este acceptată în plan teoretic. Se are în vedere raporturile dintre participanţii la reţelele de distribuţie sau de concesiune, respectiv la cele de franciză.
[5] Cas. dec. din 27 februarie 1973, Dalloz, 1974, p. 283, cu notă de J. Derruppe, citată de O. Căpăţînă, op. cit., p. 357.
